Romanii din Ucraina: Mai intai, sa stim despre ce e vorba (IV)

de Corneliu Vlad Am fost, asadar, in nordul Bucovinei, tinut cu istorie multa si ravasita, cu multe semintii si stapaniri care s-au perindat prin aceste locuri cu paduri de fagi (caci Bukovina, in limbile slavilor inseamna Tara Fagilor). In Codrii Cosminului s-a luptat Stefan cel Mare si am vazut padurea, astazi una tanara, in purpura si aurul toamnei, la scoala din Cernauti a invatat carte eternul neadaptabil Mihai Eminovici de la dascalul sau Aron Pumnul, care i-a inspirat si prima poezie ce i-a vazut lumina tiparului, aici s-a auzit vioara lui Ciprian Porumbescu, de aici au pornit fratii Hurmuzachi sa stranga constiincios documente despre istoria romanilor, dar mai ales aici au trait si traiesc de veacuri oamenii moldoveni ai pamantului, si in Moldova sloboda, si in Moldova robita de turci, si in Molodva ciopartita de habsburgi, preluata de Imperiul tarist, de cel sovietic, iar acum parte a statului independent al Ucrainei unde romanii sunt a doua minoritate nationala. Nu ezit sa recunosc ca nici eu, asemenea multor romani, nu stiu prea multe sau asa cum trebuie istoria acestui tinut locuit si de romani. Chiar si cei dintre noi care au avut sansa de a face istorie – nu alternativa! – la scoala, nu cunoastem atat cat s-ar cuveni viata de azi, de ieri si de demult (secolul al XVIII-lea sa zicem) a romanilor bucovineni de la nord de Putna. Prin bunavointa domnului Radu Cosma, director la Departamentul pentru romanii de pretutindeni , mi-a cazut in mana o carte cu totul deosebita (pe care mi-a imprumutat-o, dar nu am de gand sa i-o mai restitui): “Bucovina in primele descirieri geografice, isotrice si geografice”. Cartea a aparut in 2011 la Editura Alexandru cel Bun din Cernauti si o datoram eminentului membru al Academiei Romane Radu Grigorovici, care insoteste textele antologate cu “introduceri, postfete, note si comentarii”. Textele dateaza din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea si apartin generalului austriac Gabrilel von Spleny, boierului Vasile Bals si carturarului Ion Budai-Deleanu. Asemenea lui Dimitrie Cantemir, generalul Spleny face o Descriere a Bucovinei pentru Curtea imperiala de la Viena, in anul 1775, cand aceasta parte a Moldovei istorice a fost anexata de Imperiul habsburgic. Vasile Bals a trimis, si el, in 1780, un memoriu pe aceeaasi tema Curtii imperiale, iar de la Ion Budai-Deleanu ne este restituit un manuscris intocmit in 1803. Trei lucrari documentare fundamentale despre starile de fapt din Bucovina – un tinut la fel de inapoiat si inainte, si dupa ocupatia habsburgica, bogat in resurse dar cu oameni saraci, prezentati cu virtutile si defectele lor, un tinut cu administratii corupte si incompetente ce nu puteau sa asigure acestei parti de lume propasirea pe care o merita. Datele si faptele cuprinse in textele de la confluenta secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea reconstituie si exact, si sugestiv, viata unui tinut romanesc atat de putin cunoscut noua si ca istorie, si ca actualitate, fiind de neocolit pentru cunoasterea realitatii adevarate a Bucovinei. Si tot de la domnul director Radu Cosma sunt in posesia altei carti de referinta, “Unirea Bucovinei-1918”, de Radu Economu, tiparita tot la Editura Alexandru cel Bun din Cernauti, tot in 2011. Reintregirea Bucovinei cu Patria Mama este prezentata in intreaga ei maretie si marele ei dramatism, inclusiv cu “punctele negre” ignorate de obicei de istoricii romani , dar speculate de cei ce ne contesta drepturile. “Bucovina, aceasta rana deschisa a sufletului romanesc, este una din dramele batranului continent”, scrie autorul cartii in prefata sa. O drama care inseamna astazi in primul rand o lupta pentru drepturile legitime si europene ale limbii romane pe un pamant locuit dintotdeauna si de romani. La Forumurile lor, ziaristii care scriu romaneste se cunosc si experimenteaza formule de conlucrare intre ei. Dar cunosc si locurile, si comunitatile romanesti in care se intalnesc, iata, acum pentru a treia oara. De aceasta, am avut revelatia nordului Bucovinei, atat cat s-a putut, in cele trei zile de dezbateri si niciuna in scop turistic. Pacat. N-ar fi fost voiaj turistic, ci o incursiune documentara. Bucovina profunda ramane a fi, si nu numai pentru ei, un taram de redescoperit, de regasit, ca tinut de langa inima. Si cu romanii de acolo, si cu ucrainenii, sunt multe de facut impreuna.

Romanii din Ucraina: Mai intai, sa stim despre ce e vorba (III)

de Corneliu Vlad Situatia presei de limba romana – si a comunitatii romanilor – din Ucraina prezinta si ea probleme, chiar daca de alt tip. Politica autoritatilor e subtila, dar mai degraba cu semnul minus. La fiecare pas te impiedici de cate un “dar”. Minoritatea romana e recunoscuta, dar ca romani si moldovewi (ceea ce ii dezavantajeaza pe fiecare, in alegeri). Placute bilingve, in localitatile cu mare procentaj romanesc, se pot pune, dar firmele producatoare castigatoare de licitatii n-au litere latine ori nu au stiutori de limba romana si inscriptionarile ies pocit. Scoli romanesti exista, dar nu sunt institutori suficienti. Limba romana se preda pana la anumite nivele, dar absolventii nu-si pot gasi de lucru pe limba materna. Statul roman ofera burse, dar elevii si studentii din Ucraina nu se pot folosi de ele pentru ca intre Bucuresti si Kiev nu s-a semnat, in 2011, nu-s ce acord. Iar la Bucuresti ministrul de resort, Baconschi, declara cu o usuratate greu de inchipuit ca relatiile cu Ucraina merg bine. Sunt si publicatii in romana, dar intampina mari dificultati financiare. Cu cat ii ajuta autoritatile ucrainene si cele romanesti nu o scot la capat, iar posibilitati de finantare nu au. Alte surse financiare nu au, intrucat mediul de afaceri de limba romana din Ucraina e prea slab pentru a mai da bani si la presa. Conducatorii de publicatii romanesti sunt entuziasti in ce fac, dar poate nu suficient de practici, de imaginativi in porbleme de finantare. Mai sunt si alte astfel de “dar”-uri, insa unul mare l-a amintit un ziarist participant din Romania: raportul din acest an al Ucrainei la institutiile europene prezinta un tablou mai degraba roz situatiei, dar realitatea nu-i chiar asa. Romanii ucraineni au in Rada de la Kiev un deputat tanar si activ, universitarul Ion Popescu (despre care am fost primul care am scris in presa romana, in “Romania libera”, prin anii 1990, gratie neobositului militant civic si scriitor Vasile Tarateanu), dar deputatul Ion Popescu, foarte activ si respectat si in Adunarea parlamentara a Consiliului Europei, unde este si vicepresedinte, poate face ceea ce e de cuviinta pentru rapoarte veridice asupra romanilor din Ucraina pentru institutiile europene. Prezenta distinsa si de autoritate la Forum, doamna Alexandrina Cernov membru de onoare al Academiei Romane, critic si istoric literar, absolventa a Facultatii de Filologie, Universitatea din Cernauti, profesor dr. la Universitatea din Cernauti si director al revistei „Glasul Bucovinei” a rezumat curajos situatia romanilor din Ucraina: „Avem scoli in limba romana, catedra de filologie, scoala pedagogica,dar acestea sunt doar cifre. Prin scoli putem fi ucrainizati mult prea usor! In realitate, pentru a fi student al catedrei de filologie, trebuie sa sustii un examen in limba ucraineana. Presa de aici a scris foarte putin despre acest fenomen. Exista aici la Cernauti o minciuna care calatoreste si peste granita, din pacate! Peste tot se spune ca exista sectii de limba romana,dar la acele sectii se vorbeste si se invata in ucraineana. Problema in scoli este grava, dar la fel de grava este situatia generata de cei care se declara moldoveni si care rup din procentul necesar unei minoritati pentru a intra sub incidenta legii ce le permite sa invete in limba materna. Mai mult, la recensamantul de anul viitor exista pericolul introducerii unei intrebari capcana – <<Care este limba pe care o folositi?>> in loc de <<Care este limba dvs. materna?>> Sa fim foarte atenti la aceste detalii!”, a atras atentia Alexandrina Cernov.

Romanii din Ucraina: Mai intai, sa stim despre ce e vorba (II)

de Corneliu Vlad Cu o saptamana in urma, ziarul “Deni”/The Day din Kiev, al carui oaspete am fost timp de o saptamana cu cativa ani in urma si pentru care-i sunt recunoscator, publica isi deschidea numarul cu un articol care se chema “In ce tara traim?” si trecea in revista reactiile europene la verdictul dat in procesul fostului premier Iulia Timosenko. Prima reactie consemnata a fost cea atribuita de Ostap Semerak, deputat in Rada de la Kiev din partea partidului lui Iulia Timosenko. El a participat la recentul summit al NATO si sustine ca acolo, presedintele Basescu “a impartit in mod clar tarile vecine Romaniei in doua categorii: a) R. Moldova, Georgia, Turcia si b) Belarus si Ucraina”.Si deputatul de la Kiev continua: “Popoarele de pretutindeni din lume vad Ucraina ca un alt Belarus. Trebuie sa traim cu aceasta realitate”. Declaratiile atribuite presedintelui Basescu trebuie privite cu circumspectia necesara, ca Ucraina ar fi un fel de al doilea Belarus e o afirmatie explicabila daca vine din partea unui fan al Iuliei Timosenko. Dar –si aici e opinia nu numai a mea- ca o doza de adevar exista in ambele afirmatii nu poate fi negat. Oricum, faptul sus amintit da o idee despre atmosfera din relatiile romano-ucrainene. La nivel politic, bineinteles, caci intre oamenii de rand, fie ei si ziaristi, dialogul, contactele, treaba impreuna, decurg firesc si cordial (atunci cand sa intampla ca ei sa se mai si intalneasca, adica destul de rar). Suntem buni vecini care avem multe lucruri impreuna (inclusiv traficul de tigari pe filiera moldo-bucovineano-romaneasca, despre care relata chiar in aceste zile gazeta “Bukovinskie Vicie”). Si-au spus parerile, la aceasta reuniune profesionala si civica, oameni de presa de limba romana din tari vecine Romaniei ,dar mai ales din Serbia si Ucraina, ambele state care nazuiesc sa se apropie de Uniunea europeana si care sunt interesate sa raspunda exigentelor europene in materie de drepturi si libertati ale omului, ale minoritatilor nationale. Si la Belgrad, si la Kiev, autoritatile sunt preocupate ca Bruxellesul sa aiba, in ce priveste tarile lor, o imagine favorabila, conforma rigorilor europene. Si totusi, in materie de asigurarea drepturilor minoritatilor nationale, si Serbia, si Ucraina mai au de facut. Participantii la Forum au vorbit si despre reusitele lor, carora unora poate nu li s-au parut prea grozave (dar trebuie tinut seama de conditiile reale). Pe de o parte, presa scrisa de pretutindeni are mari probleme in conditiile competitiei cu televiziunea si internetul. Pe de alta parte, acest gen de presa are de infruntat doua mari handicapuri: atitudinea obstructionista a autoritatilor si putinatatea posibililor cititori de limba romana. In Serbia, romanii din Voievodina au putine publicatii, radio si chiar televiziune in limba romana, in Timoc, vlahii nici macar nu sunt recunoscuti ca minoritate romaneasca si doar un temerar confrate indrazneste sa tina in viata un Radio Timoc in limba romana. Scolile si bisericile romanesti sunt prigonite, iar recensamantul abia efectuat (intre 1 si 15 octombrie) inregistreaza mai putina minoritate romaneasca decat in 2002. O situatie similara este de asteptat sa dezvaluie si recensamantul din 2012 din Ucraina. Minoritatile romanesti din vecinatatea imediata nu simt binefacerile politicilor europene in materie. Cotidianul belgradean “Vecernie Novosti” scrie cu dezinvoltura ca ratificarea Acordului de stabilizare si asociere a Serbiei la UE intra in faza finala, nu mai sunt piedici, caci “Bucurestiul nu mai are obiectii in legatura cu statutut minoritatii romane din Valea Timocului”. S-a cam grabit ziaristul belgradean, caci  Senatul Romaniei pare mai hotarat ca pana acum sa sustina revendicarile legitime ale celor 300 000 de conationali ai nostri din tara vecina.

Romanii din Ucraina: Mai intai, sa stim despre ce e vorba (I)

de Corneliu Vlad Autocarul nostru cu numar de Bucuresti si o pancarta mare pe parbriz - “Cursa ocazionala” - se strecoara cu greu printre masini dimineata, pe ploaie, pe o veche strada comerciala pavata cu piatra cubica a Cernautiului. Pe trotuar, o batrana cu fata supta si cu o tigara neaprinsa intre buzele-i vestede il vede si face un semn obosit cu mana celor dinauntru. N-o vede si nu-i raspunde nimeni din autocar. Asa o fi facand la toti strainii calatori prin Cernauti sau o fi recunoscut ca inauntru sunt romani (dupa numarul masinii, parbriz etc.?). Greu de spus. Oricum, romanii (adica romanii si moldovenii, cum ii categorisesc autoritatile de aici) mai inseamna doar cateva procente, mai putin decat degetele la o mana,in populatia orasului si cam a cincea parte din locuitorii regiunii Cernauti. Iar de cand nordul Bucovinei si Herta nu mai sunt inauntrul hotarelor Romaniei, au trecut mai mult de 50 de ani. Iar din aceasta cincime de populatie romaneasca, oare cati mai sunt cei ce au trait si isi mai amintesc de acea vreme? Dar identitatea romaneasca n-a disparut la urmasii lor. La unii dintre urmasii lor. Si e, mai ales, vie si activa la ziaristii locului.  Care au gazduit, timp de trei zile, al treilea Congres international al ziaristilor romani . Manifestare sustinuta de Forumul international al ziaristilor romani cu sprijinul Departamentului pentru romanii de pretutindeni de pe langa Guvernul Romaniei. Si la care au participat vreo suta de ziaristi de limba, simtire si actiune romaneasca din tari aflate in imediata vecinatate a Romaniei – patroni de publicatii si redactori sefi, editorialisti si reporteri, cameramani si fotoreporteri, bloggeri si entuziasti din ONG-uri. Autoritatile locale au salutat, prin viceprimarul Cernautiului, si el roman, Forumul, iar cotidianul “Cias” a facut-o si el in felul lui - cu un articol, anuntat pe prima pagina, despre revansismul romanilor, care incheie cu o fraza ce imagineaza o filiatie Hitler-Antonescu-Basescu. Dur. Dur si nedrept, caci neadevarat. Nimeni, de la microfoanele intalnirii, n-a pronuntat ceva care sa aduca a revansa, s-a vorbit doar de pastrarea identitatii nationale a romanilor din statele in care ei sunt minoritati nationale, de masurile favorabile sau piedicile din partea autoritatilor locale, de felul in care mass media de limba romana actioneaza si reflecta aceasta “lupta pentru limba romana”. Caci “lupta”, dar pentru limba materna, a fost cuvantul cel mai tare folosit in dezbateri. Invinuirile si insinuarile ziarului “Cias” nu sunt ceva nou si un ziarist din presa romaneasca de aici imi spune ca i s-a facut lehamite sa mai raspunda unor nascociri cum e respectiva (semnata, cu “umor” cu pseudonimul An. Tonescu) care nu servesc nimanui si merita mai degraba sa fie ignorate. (Dar nu am fost si eu contactat, in urma cu cativa ani, de seful unei agentii de presa din Kiev pentru a-i scrie despre nationalismul si revansismul sustinatorilor idealului Romania mare?). Fapt e ca, in afara de aceasta inutila stridenta, o binecunoscuta“provocatia”, intalnirea ziaristilor s-a tinut in cea mai buna atmosfera.