Cum ne trateaza americanii, cum tratam cu rusii

de Corneliu Vlad Ziua Nationala e si un prilej de a-ti verifica relatiile cu lumea. Ca si de ziua cuiva, vezi cine-si aduce aminte si te felicita, calduros  sau protocolar, de mantuiala. Sau nu te felicita deloc. Pana in 1989, functiona un ditamai ceremonialul prin presa, care publica toate telegramele trimise la ocazii  de sefi de stat, de guvern, ministri de Externe sau felurite alte personalitati din lume. Cearceafuri intregi de texte prin paginile ziarelor, cu vorbe care mai de care mai amabile, dar mai toate plicticoase pentru cititorul obisnuit. Insa si semnaturi celebre: Nixon si Mao, De Gaulle si Hrusciov/Brejnev/Gorbaciov, regina Angliei si Tito, Mobutu si Idi Amin. De vreo 20 de ani, mai nimic. Telegrame desigur ca vin la Presedintie, Guvern, Ministerul de Externe, caci acest tip de curtoazie e international, dar andrisantii nu le prea mai fac cunoscute publicului. Poate nu mai au cu ce se mandri. Desi in telegrame exista o formula sablon: “In numele meu si al poporului X, adresez  Excelentei Voastre  si poporului Y” etc. etc. Dar poporul Y nu mai e informat, prin media, cu ce l-a firitisit presedintele W sau regele Z. Dar, macar printre randuri, mai ghicesti cate ceva. In 2001, de pilda, presedintele Iliescu a primit de la omologul sau Putin o telegrama de felicitare de sub trei randuri si una mult mai consistenta de la presedintele Bush. Anul acesta, de 1 Decembrie, singura telegrama oficiala venita dinafara si adusa la cunostinta noastra, a tuturor, a venit de la doamna Clinton.  Un ministru de Externe ii trimite telegrama unui sef de stat, dupa ce, pe vremea lui Ceausescu sau Iliescu, insusi seful Casei Albe il felicita personal pe seful statului roman. Iar  intre timp am facut Parteneriat strategic cu SUA si am intrat in sistemul de aparare antiracheta american.  E drept ca doamna Clinton zice in text: “In numele presedintelui Obama si al poporului american”. Dar semnatura Barack Hussein Obama pe telegrama nu e. In cam o duzina si ceva de randuri de text  ni se spune ca, in urma cu 93 de ani, statul roman s-a format pe principiile democratice ale libertatii si egalitatii. Eroare catastrofala: statul roman modern s-a intemeiat in 1859, nu in 1918, deci cu vreo 50 de ani mai inainte. Sau, daca Unirea Principatelor “nu se pune”, in 1881, cand Carol I s-a incoronat ca rege al Romaniei. Un consul american era acreditat pe meleagurile noastre devenite stat independent in aprilie 1859. Un presedinte si un secretar de Stat  ai Americii primeau un reprezentant diplomatic roman la Washington in 1880. Oricum, in 1918, cand cred consilierii doamnei secretar de Stat Clinton ca s-a format statul roman, respectivul stat fiinta. Si nu libertatea si egalitatea au fost cuvantul de ordine al zilei (ele, tot mai de multisor, la ’48), ci reintregirea, Marea Unire. De vina pentru “amanuntul” ce tine de istorie nu e doamna Clinton, care, desi ne-a vizitat tara, nu trebuie neaparat sa ne stie pe de rost istoria. Dar orisicat… Doar anul trecut , in vara, la Bucuresti s-au celebrat 130 de ani de relatii diplomatice romano-americane (14 iunie 1880). A onorat manifestarea si Excelenta Sa Dl. Ambasador Mark Gitenstein. Dar vorba fermecatorului artist Eugen Mihaescu – ce diplomati avem noi in America, ce diplomati au dansii la noi, arata nivelul relatiilor bilaterale. Sa revenim la telegrama doamnei ministru Clinton. Din care telegrama aflam pe ce “comenteaza” SUA in privinta Romaniei. In primul rand, ca “puternic aliat” in eforturile de sustinere  “a stabilitatii si prosperitatii Afganistanului”.  Ei, daca America ne considera puternic aliat, e ceva. Dar care stabilitate, care prosperitate? In al doilea rand, un stat care sustine “integrarea euroatlantica  a vecinilor dumneavoastra din Balcani”. Noi am sustinut, cu cativa ani in urma, si integrarea in structurile europene  a “vecinului” R. Moldova, dar se pare ca am renuntat la ideea de a o include in acelasi esalon cu statele postiugoslave din Balcanii de Vest. Iar despre R. Moldova ar mai fi ceva. Washingtonul, caruia nimic din ce e mondial nu-i e strain, e parte si la negocierile privind conflictul de pe Nistru, nu aduce vorba, in telegrama dnei Clinton, de chestiune. Chiar daca un presedinte american ii spunea in urma cu cativa ani omologului sau roman ca aprecierile Bucurestiului oficial asupra statului de peste Prut ii sunt utile . Chiar daca doamna cancelar federal german Merkel nu se sfieste sa se bage in solutionarea conflictului transnistrean, cu sau fara mandat explicit al UE. In al treilea rand, Washingtonul “conteaza” pe “ampla cooperare in domeniul aplicarii legii”. Frumos spus, dar vag. Aplicarea legii unde, in Romania, in America, in lumea larga? Ultimul dar nu cel mai putin important motiv de a “conta” pe Romania este acordul romano-americn privitor la baza de la Deveselu. Proiectul romano-american cel mai concret, mai responsabil si mai grav, dar trecut, in telegrama, la “si altele”. Noroc ca providentialul ministru Baconschi dezvoltase, cu numai o zi in urma, chestiunea si, plusand ca de obicei cand nu trebuie,  a anuntat ca nu le vom mai da rusilor nicio informatie in materie de aparare militara conventionala.  Exact in ziua cand Rusia inaugura o statie radar antiracheta in regiunea Kaliningrad, iar presedintele Medvedev avertiza ca acesta este “un prim semnal” adresat NATO si ca Rusia e pregatita sa raspunda “amenintarilor” sistemului antiracheta american.  “Daca acest semnal nu va fi auzit, vom utiliza alte mijloace de aparare, vom lua masuri severe”, a mai spus Medvedev.  Si dl. Ministru Baconschi a anuntat “contramasuri”. Ca nu vom mai da Rusiei  informatii. Asa trateaza cu noi americanii, asa tratam noi cu rusii. Nu suntem oare cam pe langa in jocurile dintre superputeri?

O revelatie geopolitica perpetua : Rusia (II)

de Corneliu Vlad La scurt timp dupa dezmembrarea URSS, doi politologi americani, Daniel Zergin si Thane Gustafson, se hazardau sa intrevada cum va arata Rusia in anul 2010. Si ei dezvoltau patru variante: colaps, razboi civil, regim militar sau prosperitate miraculoasa. S-au inselat in toate patru profetiile. Dar au emis, totusi, o afirmatie valabila: “Revolutia politica a Rusiei va fi un joc rus, jucat in principal de jucatori rusi si desfasurat  pe terenul problemelor rusesti”. Intr-o anumita viziune, sa-i zicem occidentala, de la Petru cel Mare incoace, Rusiei trebuie sa i se intample mereu ceva neobisnuit, ba chiar decisiv, de parca istoria ei ar fi predestinata sa mearga dintr-o rascruce istorica in alta. Cu alte cuvinte, evolutie pe un drum  cu rascruci la tot pasul. Dupa revolutia din 1917, si ea moment de rascruce, au fost asteptate sau nedorite si altele : cand a venit Stalin la putere sau dupa ce a murit, cand l-a „demascat” post-mortem Hrusciov, dupa stagnarea lui Bejnev, cu perestroika lui Gorbaciov, iar mai nou cu prilejul tandemocratiei Putin-Medvedev. S-ar parea ca lumea (vestica) asteapta mereu ceva, de fapt mereu altceva, de la cea mai intinsa tara de pe glob, dar nu pentru acest atribut al ei, ci pentru ca e vazuta de multi ca un taram tainic, singular, greu de inteles. S-a livrat pe piata ideilor si un proiect mesianic al Moscovei, un „mod de intrebuintare” al retetei de gestionare a relatiei cu Rusia: faimosul Testament al lui Petru cel Mare, pentru ca interesatii sa stie, nu-i asa, la ce sa se astepte din partea „ursului” de la rasarit. La doua decenii de la „rascrucea” dintre URSS si Federatia Rusa pronosticurile in privinta unor noi „rascruci” iminente pe calea istorica a Rusiei inflacareaza, ca de obicei, imaginatia celor mai feluriti experti. Rusia e un imens in orizont de asteptare perpetua, care iriga imaginatia tuturor celor interesati in chestiune. Illan Bremen, vicepresedinte al lui American Foreign Policy Council, crede, bunaoara ca Rusia „este amenintata de colaps”. El vorbeste de „un hau demografic si social fatal”, prin imputinarea populatiei tarii la 100 de milioane de locuitori la jumatatea secolului al XXI-lea si la doar 52 de milioane catre 2080. O Rusie slabita, insa, e si ea periculoasa, pentru politologul american, asa cum, pentru colegii lui din timpul razboiului rece, si o Uniune Sovietica puternica era periculoasa. Cum ai da-o, tot rau iese cu Rusia asta vazuta de la Washington. Lucrurile se vad cam la fel de incetosate si de partea cealalta a Atlanticului. Nici Europa nu arata sa priceapa prea bine constructul rusesc si, poate nu intamplator, atunci cand se incumeta sa se refere la Rusia profunda, de totdeauna, diversi autori recurg la reflectiile (de pasager, totusi, prin Rusia) ale zbuciumatului marchiz Custine sau la aforismul bun la toate, salvator, al lui Churchill (Rusia… sarada… enigma… mister). Un specialist francez in istorie contemporana Thomas Gomart, explica prin trei factori uimirea perpetua a lumii, de fapt a lumii occidentale, in fata realitatii ruse. Primo: perceptiile occidentale asupra Rusiei isi afla originea mai degraba in sperantele, temerile si frustrarile societatilor occidentale decat intr-o informatie obiectiva. Secundo : comunismul a fost „marele impas al secolului”, care a intrerupt, brutal si pe o lunga perioada, procesul de convergenta ruso-occidental. Tertio: Occidentul nu a apreciat niciodata corect ceea ce el a numit „amenintarea rusa”, din cauza bruiajului produs de propriile sale perceptii. Altfel spus – rezuma Gomart – „viziunea Occidentului se intemeiaza tenace pe prejudecati care ar fi interesant de deconstruit”. Asadar, o Rusie mai puternica sau mai slaba, cu destin mesianic sau nu, superputere sau putere regionala, conservatoare sau reformatoare, europeana sau eurasiatica, concurenta sau competitiva, aliata sau inamica? Lumea-i cum este si ca ea e si Rusia.

O revelatie geopolitica perpetua : Rusia (I)

de Corneliu Vlad Rareori se intampla in istorie ca un eveniment sa nasca atatea intrebari cum a facut-o si o face disparitia URSS. Faptul a fost pe cat de amplu si de profund, pe atat de neasteptat, iar kremlinologii de pretutindeni au fost inecati de un noian de  ironii. Intre Vladivostok si Leuseni, intre intre Oceanul Inghetat boreal si lacul Baikal, imensul spatiu geopolitic al fostei Uniuni Sovietice este modelat de prefaceri adanci. Creatia statala instaurata in 1917 de bolsevici s-a destramat la trei sferturi de veac dupa ce artizanii ei o proclamasera, ca pentru totdeauna, intruchipare a visului de aur marxist-leninist al omenirii. Promotorul, constient sau involuntar, al acestei binefaceri pentru popoarele aservite si pentru toata omenirea, a fost Gorbaciov. A disparut dupa un an si centrul vital al superputerii comuniste, PCUS. Autorul acestei nu mai putin benefice decizii istorice, a fost, de asemenea, constient sau involuntar, Eltin. Prin proportii, repeziciune si implicatii, aceasta intorsatura a evenimentelor a fost de-a dreptul naucitoare. Sub Gorbaciov si Eltin, timp de un deceniu, au predominat nesiguranta, o sumedenie de factori de risc, conflicte sangeroase sau potentiale, ingrijorare generala, teama de necunoscut si de viitor. Prin instalarea la putere a lui Vladimir Putin, coeficientul de previzibilitate a sporit, fara insa ca intrebarile asupra viitorului acestui spatiu sa-si gaseasca, toate, raspunsuri consistente. Iata cateva din aceste intrebari: Ce va deveni o sesime din uscatul globului dupa Tara Sovietelor? Vor ramane, intr-un fel, impreuna fostele republici unionale? Cum va fi gestionata indelungata interdependenta istorica, politica, economica, militara, sociala, culturala, a acestui spatiu? Cum va fi redefinita identiatea nationala a rusilor care, cum spunea cineva, au avut mai degraba un imperiu, nu o patrie? Care va fi soarta celor 430 de milioane de alogeni nerusi din Federatia Rusa si a celor 25 de milioane de rusi din fostele republici unionale? Va continua procesul de dezintegrare teritoriala si in Federatia Rusa, in zona Caucazului de pilda, sau in insulele Kurile? Ce model de dezvoltare va adopta Rusia – capitalism  neoliberal, dictatura de dezvoltare sau altceva? Isi va pastra Rusia statutul de superputere mondiala, comparabil cu cel al Statelor Unite? Cum se va relationa Rusia in lume, care-i vor fi partenerii, aliantele, concurentii si eventual adversarii? Si o intrebare ce se pune de cateva secole, la nivel teoretic, dar cu implicatii mai mult sau mai putin practice: este Rusia un stat european sau unul asiatic? Iata doar zece intrebari, ele pot fi de ordinul zecilor si raspunsul la fiecare dintre ele poate fi o revelatie. Pentru ca, asa cum spunea odata senatorul american Richard A. Gephardt, “Rusia e neasezata”.

Romanii din Ucraina: Mai intai, sa stim despre ce e vorba (IV)

de Corneliu Vlad Am fost, asadar, in nordul Bucovinei, tinut cu istorie multa si ravasita, cu multe semintii si stapaniri care s-au perindat prin aceste locuri cu paduri de fagi (caci Bukovina, in limbile slavilor inseamna Tara Fagilor). In Codrii Cosminului s-a luptat Stefan cel Mare si am vazut padurea, astazi una tanara, in purpura si aurul toamnei, la scoala din Cernauti a invatat carte eternul neadaptabil Mihai Eminovici de la dascalul sau Aron Pumnul, care i-a inspirat si prima poezie ce i-a vazut lumina tiparului, aici s-a auzit vioara lui Ciprian Porumbescu, de aici au pornit fratii Hurmuzachi sa stranga constiincios documente despre istoria romanilor, dar mai ales aici au trait si traiesc de veacuri oamenii moldoveni ai pamantului, si in Moldova sloboda, si in Moldova robita de turci, si in Molodva ciopartita de habsburgi, preluata de Imperiul tarist, de cel sovietic, iar acum parte a statului independent al Ucrainei unde romanii sunt a doua minoritate nationala. Nu ezit sa recunosc ca nici eu, asemenea multor romani, nu stiu prea multe sau asa cum trebuie istoria acestui tinut locuit si de romani. Chiar si cei dintre noi care au avut sansa de a face istorie – nu alternativa! – la scoala, nu cunoastem atat cat s-ar cuveni viata de azi, de ieri si de demult (secolul al XVIII-lea sa zicem) a romanilor bucovineni de la nord de Putna. Prin bunavointa domnului Radu Cosma, director la Departamentul pentru romanii de pretutindeni , mi-a cazut in mana o carte cu totul deosebita (pe care mi-a imprumutat-o, dar nu am de gand sa i-o mai restitui): “Bucovina in primele descirieri geografice, isotrice si geografice”. Cartea a aparut in 2011 la Editura Alexandru cel Bun din Cernauti si o datoram eminentului membru al Academiei Romane Radu Grigorovici, care insoteste textele antologate cu “introduceri, postfete, note si comentarii”. Textele dateaza din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea si apartin generalului austriac Gabrilel von Spleny, boierului Vasile Bals si carturarului Ion Budai-Deleanu. Asemenea lui Dimitrie Cantemir, generalul Spleny face o Descriere a Bucovinei pentru Curtea imperiala de la Viena, in anul 1775, cand aceasta parte a Moldovei istorice a fost anexata de Imperiul habsburgic. Vasile Bals a trimis, si el, in 1780, un memoriu pe aceeaasi tema Curtii imperiale, iar de la Ion Budai-Deleanu ne este restituit un manuscris intocmit in 1803. Trei lucrari documentare fundamentale despre starile de fapt din Bucovina – un tinut la fel de inapoiat si inainte, si dupa ocupatia habsburgica, bogat in resurse dar cu oameni saraci, prezentati cu virtutile si defectele lor, un tinut cu administratii corupte si incompetente ce nu puteau sa asigure acestei parti de lume propasirea pe care o merita. Datele si faptele cuprinse in textele de la confluenta secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea reconstituie si exact, si sugestiv, viata unui tinut romanesc atat de putin cunoscut noua si ca istorie, si ca actualitate, fiind de neocolit pentru cunoasterea realitatii adevarate a Bucovinei. Si tot de la domnul director Radu Cosma sunt in posesia altei carti de referinta, “Unirea Bucovinei-1918”, de Radu Economu, tiparita tot la Editura Alexandru cel Bun din Cernauti, tot in 2011. Reintregirea Bucovinei cu Patria Mama este prezentata in intreaga ei maretie si marele ei dramatism, inclusiv cu “punctele negre” ignorate de obicei de istoricii romani , dar speculate de cei ce ne contesta drepturile. “Bucovina, aceasta rana deschisa a sufletului romanesc, este una din dramele batranului continent”, scrie autorul cartii in prefata sa. O drama care inseamna astazi in primul rand o lupta pentru drepturile legitime si europene ale limbii romane pe un pamant locuit dintotdeauna si de romani. La Forumurile lor, ziaristii care scriu romaneste se cunosc si experimenteaza formule de conlucrare intre ei. Dar cunosc si locurile, si comunitatile romanesti in care se intalnesc, iata, acum pentru a treia oara. De aceasta, am avut revelatia nordului Bucovinei, atat cat s-a putut, in cele trei zile de dezbateri si niciuna in scop turistic. Pacat. N-ar fi fost voiaj turistic, ci o incursiune documentara. Bucovina profunda ramane a fi, si nu numai pentru ei, un taram de redescoperit, de regasit, ca tinut de langa inima. Si cu romanii de acolo, si cu ucrainenii, sunt multe de facut impreuna.

Romanii din Ucraina: Mai intai, sa stim despre ce e vorba (III)

de Corneliu Vlad Situatia presei de limba romana – si a comunitatii romanilor – din Ucraina prezinta si ea probleme, chiar daca de alt tip. Politica autoritatilor e subtila, dar mai degraba cu semnul minus. La fiecare pas te impiedici de cate un “dar”. Minoritatea romana e recunoscuta, dar ca romani si moldovewi (ceea ce ii dezavantajeaza pe fiecare, in alegeri). Placute bilingve, in localitatile cu mare procentaj romanesc, se pot pune, dar firmele producatoare castigatoare de licitatii n-au litere latine ori nu au stiutori de limba romana si inscriptionarile ies pocit. Scoli romanesti exista, dar nu sunt institutori suficienti. Limba romana se preda pana la anumite nivele, dar absolventii nu-si pot gasi de lucru pe limba materna. Statul roman ofera burse, dar elevii si studentii din Ucraina nu se pot folosi de ele pentru ca intre Bucuresti si Kiev nu s-a semnat, in 2011, nu-s ce acord. Iar la Bucuresti ministrul de resort, Baconschi, declara cu o usuratate greu de inchipuit ca relatiile cu Ucraina merg bine. Sunt si publicatii in romana, dar intampina mari dificultati financiare. Cu cat ii ajuta autoritatile ucrainene si cele romanesti nu o scot la capat, iar posibilitati de finantare nu au. Alte surse financiare nu au, intrucat mediul de afaceri de limba romana din Ucraina e prea slab pentru a mai da bani si la presa. Conducatorii de publicatii romanesti sunt entuziasti in ce fac, dar poate nu suficient de practici, de imaginativi in porbleme de finantare. Mai sunt si alte astfel de “dar”-uri, insa unul mare l-a amintit un ziarist participant din Romania: raportul din acest an al Ucrainei la institutiile europene prezinta un tablou mai degraba roz situatiei, dar realitatea nu-i chiar asa. Romanii ucraineni au in Rada de la Kiev un deputat tanar si activ, universitarul Ion Popescu (despre care am fost primul care am scris in presa romana, in “Romania libera”, prin anii 1990, gratie neobositului militant civic si scriitor Vasile Tarateanu), dar deputatul Ion Popescu, foarte activ si respectat si in Adunarea parlamentara a Consiliului Europei, unde este si vicepresedinte, poate face ceea ce e de cuviinta pentru rapoarte veridice asupra romanilor din Ucraina pentru institutiile europene. Prezenta distinsa si de autoritate la Forum, doamna Alexandrina Cernov membru de onoare al Academiei Romane, critic si istoric literar, absolventa a Facultatii de Filologie, Universitatea din Cernauti, profesor dr. la Universitatea din Cernauti si director al revistei „Glasul Bucovinei” a rezumat curajos situatia romanilor din Ucraina: „Avem scoli in limba romana, catedra de filologie, scoala pedagogica,dar acestea sunt doar cifre. Prin scoli putem fi ucrainizati mult prea usor! In realitate, pentru a fi student al catedrei de filologie, trebuie sa sustii un examen in limba ucraineana. Presa de aici a scris foarte putin despre acest fenomen. Exista aici la Cernauti o minciuna care calatoreste si peste granita, din pacate! Peste tot se spune ca exista sectii de limba romana,dar la acele sectii se vorbeste si se invata in ucraineana. Problema in scoli este grava, dar la fel de grava este situatia generata de cei care se declara moldoveni si care rup din procentul necesar unei minoritati pentru a intra sub incidenta legii ce le permite sa invete in limba materna. Mai mult, la recensamantul de anul viitor exista pericolul introducerii unei intrebari capcana – <<Care este limba pe care o folositi?>> in loc de <<Care este limba dvs. materna?>> Sa fim foarte atenti la aceste detalii!”, a atras atentia Alexandrina Cernov.

Romanii din Ucraina: Mai intai, sa stim despre ce e vorba (II)

de Corneliu Vlad Cu o saptamana in urma, ziarul “Deni”/The Day din Kiev, al carui oaspete am fost timp de o saptamana cu cativa ani in urma si pentru care-i sunt recunoscator, publica isi deschidea numarul cu un articol care se chema “In ce tara traim?” si trecea in revista reactiile europene la verdictul dat in procesul fostului premier Iulia Timosenko. Prima reactie consemnata a fost cea atribuita de Ostap Semerak, deputat in Rada de la Kiev din partea partidului lui Iulia Timosenko. El a participat la recentul summit al NATO si sustine ca acolo, presedintele Basescu “a impartit in mod clar tarile vecine Romaniei in doua categorii: a) R. Moldova, Georgia, Turcia si b) Belarus si Ucraina”.Si deputatul de la Kiev continua: “Popoarele de pretutindeni din lume vad Ucraina ca un alt Belarus. Trebuie sa traim cu aceasta realitate”. Declaratiile atribuite presedintelui Basescu trebuie privite cu circumspectia necesara, ca Ucraina ar fi un fel de al doilea Belarus e o afirmatie explicabila daca vine din partea unui fan al Iuliei Timosenko. Dar –si aici e opinia nu numai a mea- ca o doza de adevar exista in ambele afirmatii nu poate fi negat. Oricum, faptul sus amintit da o idee despre atmosfera din relatiile romano-ucrainene. La nivel politic, bineinteles, caci intre oamenii de rand, fie ei si ziaristi, dialogul, contactele, treaba impreuna, decurg firesc si cordial (atunci cand sa intampla ca ei sa se mai si intalneasca, adica destul de rar). Suntem buni vecini care avem multe lucruri impreuna (inclusiv traficul de tigari pe filiera moldo-bucovineano-romaneasca, despre care relata chiar in aceste zile gazeta “Bukovinskie Vicie”). Si-au spus parerile, la aceasta reuniune profesionala si civica, oameni de presa de limba romana din tari vecine Romaniei ,dar mai ales din Serbia si Ucraina, ambele state care nazuiesc sa se apropie de Uniunea europeana si care sunt interesate sa raspunda exigentelor europene in materie de drepturi si libertati ale omului, ale minoritatilor nationale. Si la Belgrad, si la Kiev, autoritatile sunt preocupate ca Bruxellesul sa aiba, in ce priveste tarile lor, o imagine favorabila, conforma rigorilor europene. Si totusi, in materie de asigurarea drepturilor minoritatilor nationale, si Serbia, si Ucraina mai au de facut. Participantii la Forum au vorbit si despre reusitele lor, carora unora poate nu li s-au parut prea grozave (dar trebuie tinut seama de conditiile reale). Pe de o parte, presa scrisa de pretutindeni are mari probleme in conditiile competitiei cu televiziunea si internetul. Pe de alta parte, acest gen de presa are de infruntat doua mari handicapuri: atitudinea obstructionista a autoritatilor si putinatatea posibililor cititori de limba romana. In Serbia, romanii din Voievodina au putine publicatii, radio si chiar televiziune in limba romana, in Timoc, vlahii nici macar nu sunt recunoscuti ca minoritate romaneasca si doar un temerar confrate indrazneste sa tina in viata un Radio Timoc in limba romana. Scolile si bisericile romanesti sunt prigonite, iar recensamantul abia efectuat (intre 1 si 15 octombrie) inregistreaza mai putina minoritate romaneasca decat in 2002. O situatie similara este de asteptat sa dezvaluie si recensamantul din 2012 din Ucraina. Minoritatile romanesti din vecinatatea imediata nu simt binefacerile politicilor europene in materie. Cotidianul belgradean “Vecernie Novosti” scrie cu dezinvoltura ca ratificarea Acordului de stabilizare si asociere a Serbiei la UE intra in faza finala, nu mai sunt piedici, caci “Bucurestiul nu mai are obiectii in legatura cu statutut minoritatii romane din Valea Timocului”. S-a cam grabit ziaristul belgradean, caci  Senatul Romaniei pare mai hotarat ca pana acum sa sustina revendicarile legitime ale celor 300 000 de conationali ai nostri din tara vecina.

Romanii din Ucraina: Mai intai, sa stim despre ce e vorba (I)

de Corneliu Vlad Autocarul nostru cu numar de Bucuresti si o pancarta mare pe parbriz - “Cursa ocazionala” - se strecoara cu greu printre masini dimineata, pe ploaie, pe o veche strada comerciala pavata cu piatra cubica a Cernautiului. Pe trotuar, o batrana cu fata supta si cu o tigara neaprinsa intre buzele-i vestede il vede si face un semn obosit cu mana celor dinauntru. N-o vede si nu-i raspunde nimeni din autocar. Asa o fi facand la toti strainii calatori prin Cernauti sau o fi recunoscut ca inauntru sunt romani (dupa numarul masinii, parbriz etc.?). Greu de spus. Oricum, romanii (adica romanii si moldovenii, cum ii categorisesc autoritatile de aici) mai inseamna doar cateva procente, mai putin decat degetele la o mana,in populatia orasului si cam a cincea parte din locuitorii regiunii Cernauti. Iar de cand nordul Bucovinei si Herta nu mai sunt inauntrul hotarelor Romaniei, au trecut mai mult de 50 de ani. Iar din aceasta cincime de populatie romaneasca, oare cati mai sunt cei ce au trait si isi mai amintesc de acea vreme? Dar identitatea romaneasca n-a disparut la urmasii lor. La unii dintre urmasii lor. Si e, mai ales, vie si activa la ziaristii locului.  Care au gazduit, timp de trei zile, al treilea Congres international al ziaristilor romani . Manifestare sustinuta de Forumul international al ziaristilor romani cu sprijinul Departamentului pentru romanii de pretutindeni de pe langa Guvernul Romaniei. Si la care au participat vreo suta de ziaristi de limba, simtire si actiune romaneasca din tari aflate in imediata vecinatate a Romaniei – patroni de publicatii si redactori sefi, editorialisti si reporteri, cameramani si fotoreporteri, bloggeri si entuziasti din ONG-uri. Autoritatile locale au salutat, prin viceprimarul Cernautiului, si el roman, Forumul, iar cotidianul “Cias” a facut-o si el in felul lui - cu un articol, anuntat pe prima pagina, despre revansismul romanilor, care incheie cu o fraza ce imagineaza o filiatie Hitler-Antonescu-Basescu. Dur. Dur si nedrept, caci neadevarat. Nimeni, de la microfoanele intalnirii, n-a pronuntat ceva care sa aduca a revansa, s-a vorbit doar de pastrarea identitatii nationale a romanilor din statele in care ei sunt minoritati nationale, de masurile favorabile sau piedicile din partea autoritatilor locale, de felul in care mass media de limba romana actioneaza si reflecta aceasta “lupta pentru limba romana”. Caci “lupta”, dar pentru limba materna, a fost cuvantul cel mai tare folosit in dezbateri. Invinuirile si insinuarile ziarului “Cias” nu sunt ceva nou si un ziarist din presa romaneasca de aici imi spune ca i s-a facut lehamite sa mai raspunda unor nascociri cum e respectiva (semnata, cu “umor” cu pseudonimul An. Tonescu) care nu servesc nimanui si merita mai degraba sa fie ignorate. (Dar nu am fost si eu contactat, in urma cu cativa ani, de seful unei agentii de presa din Kiev pentru a-i scrie despre nationalismul si revansismul sustinatorilor idealului Romania mare?). Fapt e ca, in afara de aceasta inutila stridenta, o binecunoscuta“provocatia”, intalnirea ziaristilor s-a tinut in cea mai buna atmosfera.