Cum ne trateaza americanii, cum tratam cu rusii

de Corneliu Vlad Ziua Nationala e si un prilej de a-ti verifica relatiile cu lumea. Ca si de ziua cuiva, vezi cine-si aduce aminte si te felicita, calduros  sau protocolar, de mantuiala. Sau nu te felicita deloc. Pana in 1989, functiona un ditamai ceremonialul prin presa, care publica toate telegramele trimise la ocazii  de sefi de stat, de guvern, ministri de Externe sau felurite alte personalitati din lume. Cearceafuri intregi de texte prin paginile ziarelor, cu vorbe care mai de care mai amabile, dar mai toate plicticoase pentru cititorul obisnuit. Insa si semnaturi celebre: Nixon si Mao, De Gaulle si Hrusciov/Brejnev/Gorbaciov, regina Angliei si Tito, Mobutu si Idi Amin. De vreo 20 de ani, mai nimic. Telegrame desigur ca vin la Presedintie, Guvern, Ministerul de Externe, caci acest tip de curtoazie e international, dar andrisantii nu le prea mai fac cunoscute publicului. Poate nu mai au cu ce se mandri. Desi in telegrame exista o formula sablon: “In numele meu si al poporului X, adresez  Excelentei Voastre  si poporului Y” etc. etc. Dar poporul Y nu mai e informat, prin media, cu ce l-a firitisit presedintele W sau regele Z. Dar, macar printre randuri, mai ghicesti cate ceva. In 2001, de pilda, presedintele Iliescu a primit de la omologul sau Putin o telegrama de felicitare de sub trei randuri si una mult mai consistenta de la presedintele Bush. Anul acesta, de 1 Decembrie, singura telegrama oficiala venita dinafara si adusa la cunostinta noastra, a tuturor, a venit de la doamna Clinton.  Un ministru de Externe ii trimite telegrama unui sef de stat, dupa ce, pe vremea lui Ceausescu sau Iliescu, insusi seful Casei Albe il felicita personal pe seful statului roman. Iar  intre timp am facut Parteneriat strategic cu SUA si am intrat in sistemul de aparare antiracheta american.  E drept ca doamna Clinton zice in text: “In numele presedintelui Obama si al poporului american”. Dar semnatura Barack Hussein Obama pe telegrama nu e. In cam o duzina si ceva de randuri de text  ni se spune ca, in urma cu 93 de ani, statul roman s-a format pe principiile democratice ale libertatii si egalitatii. Eroare catastrofala: statul roman modern s-a intemeiat in 1859, nu in 1918, deci cu vreo 50 de ani mai inainte. Sau, daca Unirea Principatelor “nu se pune”, in 1881, cand Carol I s-a incoronat ca rege al Romaniei. Un consul american era acreditat pe meleagurile noastre devenite stat independent in aprilie 1859. Un presedinte si un secretar de Stat  ai Americii primeau un reprezentant diplomatic roman la Washington in 1880. Oricum, in 1918, cand cred consilierii doamnei secretar de Stat Clinton ca s-a format statul roman, respectivul stat fiinta. Si nu libertatea si egalitatea au fost cuvantul de ordine al zilei (ele, tot mai de multisor, la ’48), ci reintregirea, Marea Unire. De vina pentru “amanuntul” ce tine de istorie nu e doamna Clinton, care, desi ne-a vizitat tara, nu trebuie neaparat sa ne stie pe de rost istoria. Dar orisicat… Doar anul trecut , in vara, la Bucuresti s-au celebrat 130 de ani de relatii diplomatice romano-americane (14 iunie 1880). A onorat manifestarea si Excelenta Sa Dl. Ambasador Mark Gitenstein. Dar vorba fermecatorului artist Eugen Mihaescu – ce diplomati avem noi in America, ce diplomati au dansii la noi, arata nivelul relatiilor bilaterale. Sa revenim la telegrama doamnei ministru Clinton. Din care telegrama aflam pe ce “comenteaza” SUA in privinta Romaniei. In primul rand, ca “puternic aliat” in eforturile de sustinere  “a stabilitatii si prosperitatii Afganistanului”.  Ei, daca America ne considera puternic aliat, e ceva. Dar care stabilitate, care prosperitate? In al doilea rand, un stat care sustine “integrarea euroatlantica  a vecinilor dumneavoastra din Balcani”. Noi am sustinut, cu cativa ani in urma, si integrarea in structurile europene  a “vecinului” R. Moldova, dar se pare ca am renuntat la ideea de a o include in acelasi esalon cu statele postiugoslave din Balcanii de Vest. Iar despre R. Moldova ar mai fi ceva. Washingtonul, caruia nimic din ce e mondial nu-i e strain, e parte si la negocierile privind conflictul de pe Nistru, nu aduce vorba, in telegrama dnei Clinton, de chestiune. Chiar daca un presedinte american ii spunea in urma cu cativa ani omologului sau roman ca aprecierile Bucurestiului oficial asupra statului de peste Prut ii sunt utile . Chiar daca doamna cancelar federal german Merkel nu se sfieste sa se bage in solutionarea conflictului transnistrean, cu sau fara mandat explicit al UE. In al treilea rand, Washingtonul “conteaza” pe “ampla cooperare in domeniul aplicarii legii”. Frumos spus, dar vag. Aplicarea legii unde, in Romania, in America, in lumea larga? Ultimul dar nu cel mai putin important motiv de a “conta” pe Romania este acordul romano-americn privitor la baza de la Deveselu. Proiectul romano-american cel mai concret, mai responsabil si mai grav, dar trecut, in telegrama, la “si altele”. Noroc ca providentialul ministru Baconschi dezvoltase, cu numai o zi in urma, chestiunea si, plusand ca de obicei cand nu trebuie,  a anuntat ca nu le vom mai da rusilor nicio informatie in materie de aparare militara conventionala.  Exact in ziua cand Rusia inaugura o statie radar antiracheta in regiunea Kaliningrad, iar presedintele Medvedev avertiza ca acesta este “un prim semnal” adresat NATO si ca Rusia e pregatita sa raspunda “amenintarilor” sistemului antiracheta american.  “Daca acest semnal nu va fi auzit, vom utiliza alte mijloace de aparare, vom lua masuri severe”, a mai spus Medvedev.  Si dl. Ministru Baconschi a anuntat “contramasuri”. Ca nu vom mai da Rusiei  informatii. Asa trateaza cu noi americanii, asa tratam noi cu rusii. Nu suntem oare cam pe langa in jocurile dintre superputeri?