O revelatie geopolitica perpetua : Rusia (II)

de Corneliu Vlad La scurt timp dupa dezmembrarea URSS, doi politologi americani, Daniel Zergin si Thane Gustafson, se hazardau sa intrevada cum va arata Rusia in anul 2010. Si ei dezvoltau patru variante: colaps, razboi civil, regim militar sau prosperitate miraculoasa. S-au inselat in toate patru profetiile. Dar au emis, totusi, o afirmatie valabila: “Revolutia politica a Rusiei va fi un joc rus, jucat in principal de jucatori rusi si desfasurat  pe terenul problemelor rusesti”. Intr-o anumita viziune, sa-i zicem occidentala, de la Petru cel Mare incoace, Rusiei trebuie sa i se intample mereu ceva neobisnuit, ba chiar decisiv, de parca istoria ei ar fi predestinata sa mearga dintr-o rascruce istorica in alta. Cu alte cuvinte, evolutie pe un drum  cu rascruci la tot pasul. Dupa revolutia din 1917, si ea moment de rascruce, au fost asteptate sau nedorite si altele : cand a venit Stalin la putere sau dupa ce a murit, cand l-a „demascat” post-mortem Hrusciov, dupa stagnarea lui Bejnev, cu perestroika lui Gorbaciov, iar mai nou cu prilejul tandemocratiei Putin-Medvedev. S-ar parea ca lumea (vestica) asteapta mereu ceva, de fapt mereu altceva, de la cea mai intinsa tara de pe glob, dar nu pentru acest atribut al ei, ci pentru ca e vazuta de multi ca un taram tainic, singular, greu de inteles. S-a livrat pe piata ideilor si un proiect mesianic al Moscovei, un „mod de intrebuintare” al retetei de gestionare a relatiei cu Rusia: faimosul Testament al lui Petru cel Mare, pentru ca interesatii sa stie, nu-i asa, la ce sa se astepte din partea „ursului” de la rasarit. La doua decenii de la „rascrucea” dintre URSS si Federatia Rusa pronosticurile in privinta unor noi „rascruci” iminente pe calea istorica a Rusiei inflacareaza, ca de obicei, imaginatia celor mai feluriti experti. Rusia e un imens in orizont de asteptare perpetua, care iriga imaginatia tuturor celor interesati in chestiune. Illan Bremen, vicepresedinte al lui American Foreign Policy Council, crede, bunaoara ca Rusia „este amenintata de colaps”. El vorbeste de „un hau demografic si social fatal”, prin imputinarea populatiei tarii la 100 de milioane de locuitori la jumatatea secolului al XXI-lea si la doar 52 de milioane catre 2080. O Rusie slabita, insa, e si ea periculoasa, pentru politologul american, asa cum, pentru colegii lui din timpul razboiului rece, si o Uniune Sovietica puternica era periculoasa. Cum ai da-o, tot rau iese cu Rusia asta vazuta de la Washington. Lucrurile se vad cam la fel de incetosate si de partea cealalta a Atlanticului. Nici Europa nu arata sa priceapa prea bine constructul rusesc si, poate nu intamplator, atunci cand se incumeta sa se refere la Rusia profunda, de totdeauna, diversi autori recurg la reflectiile (de pasager, totusi, prin Rusia) ale zbuciumatului marchiz Custine sau la aforismul bun la toate, salvator, al lui Churchill (Rusia… sarada… enigma… mister). Un specialist francez in istorie contemporana Thomas Gomart, explica prin trei factori uimirea perpetua a lumii, de fapt a lumii occidentale, in fata realitatii ruse. Primo: perceptiile occidentale asupra Rusiei isi afla originea mai degraba in sperantele, temerile si frustrarile societatilor occidentale decat intr-o informatie obiectiva. Secundo : comunismul a fost „marele impas al secolului”, care a intrerupt, brutal si pe o lunga perioada, procesul de convergenta ruso-occidental. Tertio: Occidentul nu a apreciat niciodata corect ceea ce el a numit „amenintarea rusa”, din cauza bruiajului produs de propriile sale perceptii. Altfel spus – rezuma Gomart – „viziunea Occidentului se intemeiaza tenace pe prejudecati care ar fi interesant de deconstruit”. Asadar, o Rusie mai puternica sau mai slaba, cu destin mesianic sau nu, superputere sau putere regionala, conservatoare sau reformatoare, europeana sau eurasiatica, concurenta sau competitiva, aliata sau inamica? Lumea-i cum este si ca ea e si Rusia.