Cum ne trateaza americanii, cum tratam cu rusii

de Corneliu Vlad Ziua Nationala e si un prilej de a-ti verifica relatiile cu lumea. Ca si de ziua cuiva, vezi cine-si aduce aminte si te felicita, calduros  sau protocolar, de mantuiala. Sau nu te felicita deloc. Pana in 1989, functiona un ditamai ceremonialul prin presa, care publica toate telegramele trimise la ocazii  de sefi de stat, de guvern, ministri de Externe sau felurite alte personalitati din lume. Cearceafuri intregi de texte prin paginile ziarelor, cu vorbe care mai de care mai amabile, dar mai toate plicticoase pentru cititorul obisnuit. Insa si semnaturi celebre: Nixon si Mao, De Gaulle si Hrusciov/Brejnev/Gorbaciov, regina Angliei si Tito, Mobutu si Idi Amin. De vreo 20 de ani, mai nimic. Telegrame desigur ca vin la Presedintie, Guvern, Ministerul de Externe, caci acest tip de curtoazie e international, dar andrisantii nu le prea mai fac cunoscute publicului. Poate nu mai au cu ce se mandri. Desi in telegrame exista o formula sablon: “In numele meu si al poporului X, adresez  Excelentei Voastre  si poporului Y” etc. etc. Dar poporul Y nu mai e informat, prin media, cu ce l-a firitisit presedintele W sau regele Z. Dar, macar printre randuri, mai ghicesti cate ceva. In 2001, de pilda, presedintele Iliescu a primit de la omologul sau Putin o telegrama de felicitare de sub trei randuri si una mult mai consistenta de la presedintele Bush. Anul acesta, de 1 Decembrie, singura telegrama oficiala venita dinafara si adusa la cunostinta noastra, a tuturor, a venit de la doamna Clinton.  Un ministru de Externe ii trimite telegrama unui sef de stat, dupa ce, pe vremea lui Ceausescu sau Iliescu, insusi seful Casei Albe il felicita personal pe seful statului roman. Iar  intre timp am facut Parteneriat strategic cu SUA si am intrat in sistemul de aparare antiracheta american.  E drept ca doamna Clinton zice in text: “In numele presedintelui Obama si al poporului american”. Dar semnatura Barack Hussein Obama pe telegrama nu e. In cam o duzina si ceva de randuri de text  ni se spune ca, in urma cu 93 de ani, statul roman s-a format pe principiile democratice ale libertatii si egalitatii. Eroare catastrofala: statul roman modern s-a intemeiat in 1859, nu in 1918, deci cu vreo 50 de ani mai inainte. Sau, daca Unirea Principatelor “nu se pune”, in 1881, cand Carol I s-a incoronat ca rege al Romaniei. Un consul american era acreditat pe meleagurile noastre devenite stat independent in aprilie 1859. Un presedinte si un secretar de Stat  ai Americii primeau un reprezentant diplomatic roman la Washington in 1880. Oricum, in 1918, cand cred consilierii doamnei secretar de Stat Clinton ca s-a format statul roman, respectivul stat fiinta. Si nu libertatea si egalitatea au fost cuvantul de ordine al zilei (ele, tot mai de multisor, la ’48), ci reintregirea, Marea Unire. De vina pentru “amanuntul” ce tine de istorie nu e doamna Clinton, care, desi ne-a vizitat tara, nu trebuie neaparat sa ne stie pe de rost istoria. Dar orisicat… Doar anul trecut , in vara, la Bucuresti s-au celebrat 130 de ani de relatii diplomatice romano-americane (14 iunie 1880). A onorat manifestarea si Excelenta Sa Dl. Ambasador Mark Gitenstein. Dar vorba fermecatorului artist Eugen Mihaescu – ce diplomati avem noi in America, ce diplomati au dansii la noi, arata nivelul relatiilor bilaterale. Sa revenim la telegrama doamnei ministru Clinton. Din care telegrama aflam pe ce “comenteaza” SUA in privinta Romaniei. In primul rand, ca “puternic aliat” in eforturile de sustinere  “a stabilitatii si prosperitatii Afganistanului”.  Ei, daca America ne considera puternic aliat, e ceva. Dar care stabilitate, care prosperitate? In al doilea rand, un stat care sustine “integrarea euroatlantica  a vecinilor dumneavoastra din Balcani”. Noi am sustinut, cu cativa ani in urma, si integrarea in structurile europene  a “vecinului” R. Moldova, dar se pare ca am renuntat la ideea de a o include in acelasi esalon cu statele postiugoslave din Balcanii de Vest. Iar despre R. Moldova ar mai fi ceva. Washingtonul, caruia nimic din ce e mondial nu-i e strain, e parte si la negocierile privind conflictul de pe Nistru, nu aduce vorba, in telegrama dnei Clinton, de chestiune. Chiar daca un presedinte american ii spunea in urma cu cativa ani omologului sau roman ca aprecierile Bucurestiului oficial asupra statului de peste Prut ii sunt utile . Chiar daca doamna cancelar federal german Merkel nu se sfieste sa se bage in solutionarea conflictului transnistrean, cu sau fara mandat explicit al UE. In al treilea rand, Washingtonul “conteaza” pe “ampla cooperare in domeniul aplicarii legii”. Frumos spus, dar vag. Aplicarea legii unde, in Romania, in America, in lumea larga? Ultimul dar nu cel mai putin important motiv de a “conta” pe Romania este acordul romano-americn privitor la baza de la Deveselu. Proiectul romano-american cel mai concret, mai responsabil si mai grav, dar trecut, in telegrama, la “si altele”. Noroc ca providentialul ministru Baconschi dezvoltase, cu numai o zi in urma, chestiunea si, plusand ca de obicei cand nu trebuie,  a anuntat ca nu le vom mai da rusilor nicio informatie in materie de aparare militara conventionala.  Exact in ziua cand Rusia inaugura o statie radar antiracheta in regiunea Kaliningrad, iar presedintele Medvedev avertiza ca acesta este “un prim semnal” adresat NATO si ca Rusia e pregatita sa raspunda “amenintarilor” sistemului antiracheta american.  “Daca acest semnal nu va fi auzit, vom utiliza alte mijloace de aparare, vom lua masuri severe”, a mai spus Medvedev.  Si dl. Ministru Baconschi a anuntat “contramasuri”. Ca nu vom mai da Rusiei  informatii. Asa trateaza cu noi americanii, asa tratam noi cu rusii. Nu suntem oare cam pe langa in jocurile dintre superputeri?

O revelatie geopolitica perpetua : Rusia (II)

de Corneliu Vlad La scurt timp dupa dezmembrarea URSS, doi politologi americani, Daniel Zergin si Thane Gustafson, se hazardau sa intrevada cum va arata Rusia in anul 2010. Si ei dezvoltau patru variante: colaps, razboi civil, regim militar sau prosperitate miraculoasa. S-au inselat in toate patru profetiile. Dar au emis, totusi, o afirmatie valabila: “Revolutia politica a Rusiei va fi un joc rus, jucat in principal de jucatori rusi si desfasurat  pe terenul problemelor rusesti”. Intr-o anumita viziune, sa-i zicem occidentala, de la Petru cel Mare incoace, Rusiei trebuie sa i se intample mereu ceva neobisnuit, ba chiar decisiv, de parca istoria ei ar fi predestinata sa mearga dintr-o rascruce istorica in alta. Cu alte cuvinte, evolutie pe un drum  cu rascruci la tot pasul. Dupa revolutia din 1917, si ea moment de rascruce, au fost asteptate sau nedorite si altele : cand a venit Stalin la putere sau dupa ce a murit, cand l-a „demascat” post-mortem Hrusciov, dupa stagnarea lui Bejnev, cu perestroika lui Gorbaciov, iar mai nou cu prilejul tandemocratiei Putin-Medvedev. S-ar parea ca lumea (vestica) asteapta mereu ceva, de fapt mereu altceva, de la cea mai intinsa tara de pe glob, dar nu pentru acest atribut al ei, ci pentru ca e vazuta de multi ca un taram tainic, singular, greu de inteles. S-a livrat pe piata ideilor si un proiect mesianic al Moscovei, un „mod de intrebuintare” al retetei de gestionare a relatiei cu Rusia: faimosul Testament al lui Petru cel Mare, pentru ca interesatii sa stie, nu-i asa, la ce sa se astepte din partea „ursului” de la rasarit. La doua decenii de la „rascrucea” dintre URSS si Federatia Rusa pronosticurile in privinta unor noi „rascruci” iminente pe calea istorica a Rusiei inflacareaza, ca de obicei, imaginatia celor mai feluriti experti. Rusia e un imens in orizont de asteptare perpetua, care iriga imaginatia tuturor celor interesati in chestiune. Illan Bremen, vicepresedinte al lui American Foreign Policy Council, crede, bunaoara ca Rusia „este amenintata de colaps”. El vorbeste de „un hau demografic si social fatal”, prin imputinarea populatiei tarii la 100 de milioane de locuitori la jumatatea secolului al XXI-lea si la doar 52 de milioane catre 2080. O Rusie slabita, insa, e si ea periculoasa, pentru politologul american, asa cum, pentru colegii lui din timpul razboiului rece, si o Uniune Sovietica puternica era periculoasa. Cum ai da-o, tot rau iese cu Rusia asta vazuta de la Washington. Lucrurile se vad cam la fel de incetosate si de partea cealalta a Atlanticului. Nici Europa nu arata sa priceapa prea bine constructul rusesc si, poate nu intamplator, atunci cand se incumeta sa se refere la Rusia profunda, de totdeauna, diversi autori recurg la reflectiile (de pasager, totusi, prin Rusia) ale zbuciumatului marchiz Custine sau la aforismul bun la toate, salvator, al lui Churchill (Rusia… sarada… enigma… mister). Un specialist francez in istorie contemporana Thomas Gomart, explica prin trei factori uimirea perpetua a lumii, de fapt a lumii occidentale, in fata realitatii ruse. Primo: perceptiile occidentale asupra Rusiei isi afla originea mai degraba in sperantele, temerile si frustrarile societatilor occidentale decat intr-o informatie obiectiva. Secundo : comunismul a fost „marele impas al secolului”, care a intrerupt, brutal si pe o lunga perioada, procesul de convergenta ruso-occidental. Tertio: Occidentul nu a apreciat niciodata corect ceea ce el a numit „amenintarea rusa”, din cauza bruiajului produs de propriile sale perceptii. Altfel spus – rezuma Gomart – „viziunea Occidentului se intemeiaza tenace pe prejudecati care ar fi interesant de deconstruit”. Asadar, o Rusie mai puternica sau mai slaba, cu destin mesianic sau nu, superputere sau putere regionala, conservatoare sau reformatoare, europeana sau eurasiatica, concurenta sau competitiva, aliata sau inamica? Lumea-i cum este si ca ea e si Rusia.

O revelatie geopolitica perpetua : Rusia (I)

de Corneliu Vlad Rareori se intampla in istorie ca un eveniment sa nasca atatea intrebari cum a facut-o si o face disparitia URSS. Faptul a fost pe cat de amplu si de profund, pe atat de neasteptat, iar kremlinologii de pretutindeni au fost inecati de un noian de  ironii. Intre Vladivostok si Leuseni, intre intre Oceanul Inghetat boreal si lacul Baikal, imensul spatiu geopolitic al fostei Uniuni Sovietice este modelat de prefaceri adanci. Creatia statala instaurata in 1917 de bolsevici s-a destramat la trei sferturi de veac dupa ce artizanii ei o proclamasera, ca pentru totdeauna, intruchipare a visului de aur marxist-leninist al omenirii. Promotorul, constient sau involuntar, al acestei binefaceri pentru popoarele aservite si pentru toata omenirea, a fost Gorbaciov. A disparut dupa un an si centrul vital al superputerii comuniste, PCUS. Autorul acestei nu mai putin benefice decizii istorice, a fost, de asemenea, constient sau involuntar, Eltin. Prin proportii, repeziciune si implicatii, aceasta intorsatura a evenimentelor a fost de-a dreptul naucitoare. Sub Gorbaciov si Eltin, timp de un deceniu, au predominat nesiguranta, o sumedenie de factori de risc, conflicte sangeroase sau potentiale, ingrijorare generala, teama de necunoscut si de viitor. Prin instalarea la putere a lui Vladimir Putin, coeficientul de previzibilitate a sporit, fara insa ca intrebarile asupra viitorului acestui spatiu sa-si gaseasca, toate, raspunsuri consistente. Iata cateva din aceste intrebari: Ce va deveni o sesime din uscatul globului dupa Tara Sovietelor? Vor ramane, intr-un fel, impreuna fostele republici unionale? Cum va fi gestionata indelungata interdependenta istorica, politica, economica, militara, sociala, culturala, a acestui spatiu? Cum va fi redefinita identiatea nationala a rusilor care, cum spunea cineva, au avut mai degraba un imperiu, nu o patrie? Care va fi soarta celor 430 de milioane de alogeni nerusi din Federatia Rusa si a celor 25 de milioane de rusi din fostele republici unionale? Va continua procesul de dezintegrare teritoriala si in Federatia Rusa, in zona Caucazului de pilda, sau in insulele Kurile? Ce model de dezvoltare va adopta Rusia – capitalism  neoliberal, dictatura de dezvoltare sau altceva? Isi va pastra Rusia statutul de superputere mondiala, comparabil cu cel al Statelor Unite? Cum se va relationa Rusia in lume, care-i vor fi partenerii, aliantele, concurentii si eventual adversarii? Si o intrebare ce se pune de cateva secole, la nivel teoretic, dar cu implicatii mai mult sau mai putin practice: este Rusia un stat european sau unul asiatic? Iata doar zece intrebari, ele pot fi de ordinul zecilor si raspunsul la fiecare dintre ele poate fi o revelatie. Pentru ca, asa cum spunea odata senatorul american Richard A. Gephardt, “Rusia e neasezata”.